Denumirea localitatii provine de la vechiul substantiv turcesc “menzil” = serviciu de posta, olac. Cu vremea numele olacariei a suferit sincopa consoanei mediane “n” si transformarea vocalei “e” în “i”, iar dupa un timp denumirea s-a extins la întreaga localitate, care pina atunci se numea “Esteu”, de la numele pârâului ce o traverseaza si care si el evoluase între timp în “Iasteu” si, în cele din urma, în “Istau”.

Orasul are în componenta si fosta localitate Fefelei, astazi contopita cu “urbea” si fiind cunoscuta drept cartier. Suprafata orasului masoara doar 1.861 ha, din care 1498 ha reprezinta suprafata agricola a localitatii. Prima mentiune documentara a localitatii pare a fi cea din catastifele Brasovului, in anul 1529.

Spre sfarsitul sec. al XVII-lea si inceputul celui de XVIII-lea, in timpul domniei lui C. Brancoveanu (1688-1714), Istaul ajunge in proprietatea domnului, care isi construieste case domnesti la via Corbeanca Dealul Dumbravii) si infiinteaza un targ annual care va deveni vestit, ca si cel al Dragaicei, pe care de fapt il va continua.

La 1790, mica asezare rurala isi avea biserica ei, ca toate asezarile statornice.

Cam in aceeasi vreme, pe drumul postei de cai, care lega Buzaul de Ploiesti, incepura sa se stabileasca in jurul menzilhanelei (statia de posta) o multime de negustori, carora locul le inlesnea nevoile de schimb cu cele doua centre comerciale mai apropiate si apoi surugii, bicigasii, rotarii, dârvarii si pazitorii ce deserveau releul postal.

Activitatea febrila din statia unde se schimbau caii carutelor de posta, tranzactiile care se incheiau in acest loc au determinat populatia ca incetul cu incetul sa renunte la vechiul nume al localitatii Istau, in schimbul denumirii locului ce le prilejuise o activitate rodnica. Si astfel apare denumirea Menzil, din care a derivat actualul Mizil.

Intre timp, Mizilul luase o mare dezvoltare, astfel ca lasase cu mult in urma, nu numai Urlatii – targul cel mai apropiat, ci mai toate oraselele din aceasta zona a tarii.

Deodata, Mizilul se ridica in randul oraselor importante ale tarii, situandu-se undeva in apropierea fostei capitale a Tarii Romanesti, a Târgovistei – vechea cetate de scaun care avea un numar de 448 gospodarii.

Dezvoltarea Mizilului se bucura de o ascendenta si mai pronuntata incepand cu anul 1847, cand incepe construirea drumului de la Ploiesti, pe sub deal, pana la Buzau, care urma sa scurteze si sa modernizeze legatura capitalei Moldova cu cea a Tarii Românesti, realizata pâna la acea data prin Urziceni – Movilita – Buzau.

Se stie indeobste despre prietenia dintre I.L.Caragiale si mizileanul Leonida Condeescu, cel pe care marele dramaturg l-a nemurit, ironizandu-l, in opera sa.

Vizitele sale la amicul sau Leonida, convorbirile sale cu Matei Eminescu, fratele poetului (mutat la Mizil, in 1889, de la Reg. 9 Dorobanti din Braila, decorat cu “Steaua României” pentru luptele de la Smârdan, la Reg. 32 Mircea din Ploiesti, in calitate de capitan comandant al Companiei a 2-a, varsata de curand la Mizil), devenit ginerele lui Condeescu, si poate si cu alti interlocutori, il determina pe Leonida Condeescu sa construiasca in Mizil, in 1895, o sala de teatru in care se vor reprezenta printre altele, operele genialului lor “amic” cu artisti de renume. Sala, ajunsa in paragina, va fi demolata prin 1968, iar pe locul ei va fi ridicat Complexul Tohani.

Dupa razboi, Mizilul e o vreme resedinta raionului Mizil a regiunii Ploiesti. Ocupatia de baza a mizilenilor era agricultura, viticultura, cresterea animalelor si diverse meserii.

In a doua jumatate a sec. XX multi lucrau in industria textila, prelucrarea lemnului si mecanica.

Dezvoltarea culturii. Scoala, in Mizil, a fost construita in 1857, de catre boierul Ion Craciunescu, dar carte a inceput sa se invete de prin 1838.

In urma staruintelor lui Leonida Condeescu, prin 1902, lua fiinta in Mizil si o Scoala elementara de meserii, iar mai tarziu si un liceu.

Desi oras mic, aici s-a desfasurat o activitate editoriala care merita a fi mentionata. Au aparut astfel publicatiile: “Adolescenta” – revista elevilor Liceului teoretic “Grigore Tocilescu”, “Anuarul Gimnaziului Tase Dumitrescu” (1924) etc.

Dezvoltarea impetuoasa a Mizilului de odinioara s-a mai domolit în prima jumatate a sec. al XX-lea, pana la stagnare. Aceasta batere a pasului pe loc a avut si unele consecinte morale asupra oraselului, cunoscut ca o “poarta a Baraganului”. In 1938, deci dupa patru decenii de la schita lui Caragiale, Geo Bogza readuce in atentia generala orasul care degaja, la acea vreme, imaginea dezolanta a provinciei, in care banalitatea si lipsa oricaror peripetii erau aproape neverosimile, in reportajul “O suta saptezeci si cinci minute la Mizil”.